Tarantulele

Tarantulele au aparut pe Terra acum milioane de ani, probabil cu mult inainte de aparitia dinozaurilor. Foarte putine lucruri sunt cunoscute despre viata lor din perioada preistorica. Spre deosebire de vertebrate, paianjenii nu au schelet intern care ar fi putut fi descoperit sub forma de fosile, deci singurele descoperiri ce au fost facute sunt sub forma unor parti ale corpului acestora conservate in secretii de plante, sau pietrificate. Singura metoda de a face presupuneri despre evolutia paianjenilor este aceea de a compara intre ele diferitele specii existente la ora actuala. Se presupune ca primele specii au fost terestre, foarte asemanatoare familiei Teraphosidae. Mai tarziu, unele specii au abandonat vizuinele terestre si au adoptat un alt stil de viata, aparand tarantulele arboricole, ulterior acestea incepand a-si construi plasa pentru a-si prinde prada. Cea mai veche “fosila” a unui paianjen a fost descoperita in Argentina si dateaza de aproximativ 300 milioane de ani. Acest organism primitiv a luat numele de MEGARACHNE SERVINEI. Acest paianjen a avut o anvergura a picoarelor de aproximativ 50 de centimetrii iar corpul sau a avut o lungime de 13 centimetrii. O alta "fosila" a fost descoperita in Franta si dateaza de aproximativ 240 milioane de ani, perioada in care dinozauzii evoluau de la specii marine la specii de uscat. Totodata foarte interesant este faptul ca dealungul timpului anatomia paianjenilor a asuferit doar mici modificari si se poate observa faptul ca paianjenii preistorici sunt foarte asemenatori tarantulelor moderne: se observa o diviziune clara intre cefalotorace si abdomen, forma si pozitionarea glandelor ce secreta “matasea”, pedipalpii, cele 4 perechi de picioare, etc. In perioada preistorica “matasea” secretata de glandele paianjenilor era folosita la realizarea sacului de protectie ale oualor acestora. Acest lucru ne demontreaza din nou ca tarantulele sunt printre cele mai vechi specii de paianjeni din lume. O alta caracteristica ce demonstreaza acest lucru este forma si pozitionarea chelicerelor, acestea fiind vericale spre deosebire de cele ale paianjenilor mai evoluati care sunt orizontale si actioneaza precum o foarfeca. Familia Teraphosidae are in componenta sa aproximativ 900 de specii incluzand cele mai mari specii de paianjeni de pe glob, ele traind in mare parte in America, Africa, Asia si Australia. Acesti paianjeni sunt mari, prezinta peri ca si organe senzoriale si sunt veninosi, iar cresterea lor in captivitate este un hobby relativ nou. Acesti paianjeni pot fi impartiti in 2 mari grupuri: cei terestrii(ce reprezinta cele mai multe specii) si cele arboricole. Exista unele specii cum ar fi cele din genul HEMIRRHAGUS ce traiesc in pesteri. Ei sunt in general tarantule mici sau medii cu picioare lungi ce au vederea foarte slab dezvoltata, unora din aceste specii lipsindu-le complet ochii ca o forma de adaptare la acest mod de viata. Indiferent de unde traiesc, tarantulele au nevoie de un nivel relativ ridicat de umiditate(in general intre 55 si 85%). Toate tarantulele au nevoie de apa. Un recipient mic trebuie introdus neaparat in terariu. Pentru pui este destul doar mentinerea umeda a substratului. Este foarte important a se asigura o ventilatie buna a terariului, aerul stagnant poate provoca boli tarantulei. Ca o regula, toate tarantulele pot fi tinute la temperaturi intre 23-27 grade celsius. Aproape toate tarantulele sunt nocturne sau crepusculare, ele avand nevoie de locuri unde se vor putea ascunde in timpul zilei. Ca si durata de viata ele pot trai si cateva zeci de ani, depinzand de specie si sex, dar ca regula generala femelele au o durata de viata mult mai lunga iar speciile arboricole au o durata de viata mult mai scurta decat cele terestre.	Brachypelma verdezi
	Brachypelma smithi
	Acanthoscurria geniculata
	Theraphosa blondi

Scorpionii

Babycurus jacksoni Euscorpius carphaticus Hadogenes paucidens Heterometrus longimanus Hottentotta caboverdensis

Scorpionii fac parte dintr-un unui mic ordin numit Scorpiones apartinand familiei Arachnida.Au fost identificate pana in prezent aproximativ 1500 de specii care traiesc in zonele cu clima calda. Corpul acestor nevertebrate de obicei este alcatuit din doua parti principale, parte din fata cefalotoracele care s-a format din contopirea capului cu toracele si partea din spate, a abdomenului. Cea mai mare parte a corpului este cefalotoracele , insa abdomenul este cel care il scoate in evidenta, acesta este lung si segmentat, iar ultimele segmente pot fi ca o coada spre inainte , deasupra partii inferioare a corpului. Coada se termina intr-un ac cu venin din cauza caruia scorpionii sunt considerati drept cele mai de temut specii de artropode din familia lor. Toti scorpionii sunt veninosi, insa numai cativa au un venin destul de toxic pentru a ucide oameni.Daca este speriat sau atacat, scorpionul isi indoaie coada deasupra capului si isi inteapa dusmanul.Exista doua tipuri de venin: primul omoara sau paralizeaza doar nevertebratele, asupra omului nu are un efect mai grav decat intepatura unei viespii, chiar daca provoaca intepaturi usturatoare, al doilea tip de venin poate insa provoca moartea omului deoarece paralizeaza inima si nervii care inerveaza muschii toracelui.Acest tip de venin este produs de cateva specii de scorpioni, acestia pot sa omoare cu o intepatura un caine in doar cateva minute iar un om in cateva ore. Sansele de supravietuire cresc insa foarte mult daca victimei i se administreaza antidotul corespunzator. Cercetatorii de la Universitatea Alabama din Birmingham (SUA) au descoperit o noua intrebuintare a veninului de la scorpioni si anume ca ingredient in medicamentele pentru tratarea cancerului.Cu toate acestea unele specii cum ar fi Pandinus Imperator, cel mai raspandit in captivitate este un minunat “animal” de companie datorita conditiilor minime de intretinere, care poate sa traiasca peste 10 ani si sa ajunga la maturitate la o dimensiune de aprox 20 cm si la o greutate medie de 40 g. Specie recomandata dealfel pentru incepatori. Pandinus cavimanus Pandinus imperator

Canar

     Canarii (Serinus canarius) sunt originari din insulele Canare, de aici provine şi denumirea lor. Aceste insule şi-au primit numele de la Romani datorită haitelor mari de câini care hoinăreau pe aceste teritorii (latină canis, câine). Canarul domestic (Serinus canarius domesticus) este un descendent al canarului sălbatic.

     Europenii au început să crească canari ca şi animale de companie în jurul anilor 1400, primii canari ajungând în Europa în luna iulie a anului 1402, în portul Cadix din Franţa, aduşi de exploratorul normand de la curtea regelui Carol VI, Jean de Bethencourt. În această perioadă canarul era o pasăre de culoare gri-verzui cu o umbră galbenă pe piept, semănând mai mult cu vrăbiile decât cu canarii din zilele noastre. Oamenii au fost atraşi de cântecele canarului mascul şi ţinând aceste păsări în captivitate au dezvoltat diverse varietăţi de culoare şi penaj, au modelat cântecul lor, dând astfel naştere la numeroase specii minunate.

     Canarul mascul este de mărime mai mare şi cântă mai mult şi mai melodios decât femela. Îşi zburleşte puful din creştetul capului, se înfoaie umflându-şi guşa, şi cu ciocul aproape închis emite sunete foarte puternice, clare şi bine conturate.

     Speciile de canari sunt grupate în trei categorii: canari cântători (majoritatea de culoare galbenă, verde sau bălţată), canari de culoare (varietăţi de culori între galben şi verde cu nuanţe de bonz, roşu aprins, roz, argintiu şi alte culori, înafară de albastru şi negru) şi canari de ţinută (crescuţi pentru forma lor).

     Cele mai cunoscute exemplare de canari cântători sunt:

Canar Roller

     - provine din Germania

     - culoarea penajului variază de la galben, alb, verde sau gri spre bălţat

     - poate ajunge la înălţimea de 14-15 cm

     - canarii tineri scot primele note la vârsta de 6 luni, fiind capabili să dezvolte un cântec complex doar la vârsta de 18 luni

     - poate imita uşor cântece

Canar Waterslagger

     - provine din Belgia

     - are penajul de culoarea galben deschis

     - cântă mai tare decât canarii Roller

Canar cântăreţ american

     - provine din Boston, SUA

     - penajul poate fi de orice culoare

Canar Timbrados

     - provine din Spania

     - culoarea penajului poate fi galben, verde, alb sau de culoarea scorţişoarei şi deseori bălţată

     Cele mai cunoscute exemplare de canari de ţinută sunt:

Canar Border

     - provine din oraşele situate la graniţa dintre Anglia şi Scoţia

Canar Yorkshire

     - sunt canari înalţi, ajungând chiar şi la înălţimea de 17 cm, au picioare lungi şi subţiri

Canar Gloster (Moţat)

     - provine din Anglia

     - are un moţ pe creştetul capului

Canar Frilled (Frizat)

     - au penele zbârlite (frizate)

     - în funcţie de originea lor pot fi de diferite sortimente: Frizatul olandez, Frizatul parisian, Frizatul francez, japonez şi altele

Canar Lizard

     - probabil provin din Franţa

     - penele lor arată ca nişte solzi

     - penajul conţine dungi de culoare închisă, capul este acoperit cu pene de o culoare mai deschisă

Canar Fife

     - sunt canari Border în miniatură

Canar cocoşat

     - au capul destul de mic, gâtul puţin lăsat în jos, umerii sunt ridicaţi formând cocoaşa caracteristică rasei

     - coada este puţin mai lungă, picioarele sunt lungi şi subţiri

Canar Norwich

     - sunt canari mari şi grei

     Canarul este o pasăre nepretenţioasă, foarte uşor de întreţinut. Se adaptează traiului solitar şi se înmulţeşte relativ uşor în captivitate.

     Are nevoie de o colivie de cel puţin 150 cm2, cu cel puţin două stinghii ca să poată zbura sau sării între ele, de un vas pentru mâncare şi un vas pentru apă întodeauna proaspătă. Colivia se aşează într-un loc ferit de curenţii de aer. Se hrănesc cu granule sau cu amestecuri de seminţe, disponibile în magazinele specializate. În cazul seminţelor este necesar şi suplimentul de vitamine. Canarii trebuie să mai primească şi cantităţi mici de frunze proaspete (cum ar fi frunzele de salată sau spanac). Se bucură şi de feliile subţiri de măr, struguri, pepeni sau varză. Ouăle fierte sau preparatele comerciale din ouă sunt excelente pentru canarii tineri sau cei care se împerechează.

     Canarilor place la nebunie să facă baie, aşa că este indicat să le punem la dispoziţie un vas mic cu apă călduţă. Ghearele prea lungi pot reprezenta un pericol, acestea se pot tăia cu foarfeca având mare grijă la vena din interiorul unghiei.

Pur sânge englez

Pur sânge englez

Cu o constituţie tipică pentru viteză, calul din rasa pur sânge englez este regele incontestabil al hipodromurilor. Funcţia sa primară de sprinter este predominantă, însă acest cal elegant etalează deopotrivă calităţi deosebite şi în alte domenii ecvestre.Cu o constituţie tipică pentru viteză, calul din rasa pur sânge englez este regele incontestabil al hipodromurilor. Funcţia sa primară de sprinter este predominantă, însă acest cal elegant etalează ...

Pur sângele englez este un cal rapid şi graţios, care îşi trage rădăcinile din secolul al XII-lea, din epoca în care trupele lui William Cuceritorul se întorceau din Cruciade cu armăsari arabi şi barbi. Încrucişaţi cu iepele autohtone, aceştia au dat naştere unor cai mult mai iuţi decât exemplarele britanice de atunci. Rasa Pur Sânge Englez este o rasă culturală, cu un înalt grad de specializare pentru viteză.

Istoricul rasei

Începuturile constituirii rasei se înregistrează în sec. XIV, însă bazele regulamentelor de curse hipice se pun abia în anul 1605, în Newmarket. Primele alergări oficiale s-au organizat în Anglia, în 1634, la concursul "Gold Cup", concurs important şi în zilele noastre. Necesitatea măririi vitezei de alergare a condus la importuri de armăsari din Flandra, Spania, Turcia, Siria şi Franţa. Aceşti armăsari au fost împerecheaţi sistematic cu iepele celtice, care erau foarte rapide şi rezistente, cunoscute fiind pentru calităţile lor încă din timpul campaniilor romane din Britania. Totuşi, adevărata bază de selecţie a rasei au constituit-o alergările de la Royal Plates, din Newmarket, care se desfăşoară şi în zilele noastre, dar sub un alt nume. Pur sângele englez este recunoscut oficial, ca rasă principală, în 1791, când a fost deschis şi un General Stud Book, primul registru genealogic al rasei. În epocă, pasiunea pentru cursele hipice era foarte la modă şi de aceea introducerea în competiţii a acestor cai foarte rapizi este imediat agreată. De talie mică, caii pur sânge englez din acea epocă erau rapizi, dar totuşi puţin cam greoi, ceea ce a determinat o evoluţie ulterioară în ceea ce priveşte selecţia. Astfel, crescătorii încep de acum să obţină exemplare mai uşoare şi mai aerodinamice pentru a reuşi noi performanţe de viteză. Trei armăsari, intraţi în legendă, sunt consideraţi întemeietori ai rasei: Byerley Turk, un cal din secolul XVII, Godolphin Arabian şi Darley Arabian, de la începutul secolului XVIII. Din aceşti trei armăsari au rezultat cei mai celebri cai pur sânge englez care au concurat la curse, Herold şi Eclipse.

Membrii Jet Society din acea vreme apreciau foarte mult reuniunile hipice, unde aveau ocazia să admire caii favoriţi dar şi să discute despre cursele prestigioase ale timpului, cum ar fi "Premiul Diane", în Franţa.

Un sprinter veritabil

Cu o constituţie de sprinter, pur sângele - apelativul "englez" a fost ulterior abandonat - afişează o morfologie de galoper: longilin, surprinde prin faptul că are gambele din faţă puţin mai scurte decât cele din spate, care sunt mai puternice, ajutându-l să se propulseze în alergare. De aceea, în timpul cursei, calul dă impresia că rade solul, atât este de mare aplombul galopului său. Sportiv de elită, pur sângele este, în schimb, puţin cam fragil, fiindcă selecţia sa a favorizat rapiditatea, în detrimentul rezistenţei fizice. Având un temperamentul coleric, este indicat ca acest cal să nu fie lăsat pe mâinile unui începător, fiindcă poate avea tendinţa să devină, dintr-o dată, nervos.

Întreţinere

De asemenea, este de reţinut faptul că, în cazul în care nu va fi folosit la curse, pur sângele poate fi un excelent companion de timp liber. Cine vrea să-i respecte temperamentul va trebui să-l îngrijească cu atenţie, să evite brutalitatea şi dresajul forţat. De exemplu, este de neconceput să lăsaţi calul, tot timpul anului, pe câmp. Este un animal de climă temperată şi va suporta greu frigul şi canicula. Pe lângă calităţile sale de alergător de curse, pur sângele se dovedeşte competent şi pentru cursele cu obstacole dar şi pentru dresaj academic. Aceste calităţi fac din el un cal excelent pentru proba completă, deşi are un caracter uneori delicat de gestionat. De aceea, călăreţul trebuie să dea dovadă şi el de delicateţe, pentru a alcătui cu adevărat o pereche cu un aer regal!

Caractere morfologice

Rasa dispune de o conformaţie corporală specifică animalelor de viteză. Are o talie mare: 1,62-1,73 cm şi o masă corporală de 450-500 kg, cu un aspect tipic aerodinamic, caracteristic calului de viteză, cu format corporal înalt. Capul este mic, uscăţiv, expresiv, cu profilul drept. Fruntea şi nasul sunt destul de înguste. Urechile sunt mai mari şi apropiate la bază. Tipic pentru această rasă sunt ochii mari, cu privire expresivă, temperamentală. Gâtul este lung, cu marginile drepte şi puţin oblic, foarte mobil. Caracteristic pentru această rasă este coama sărac îmbrăcată în păr. Greabănul este lung, înalt, slab, îmbrăcat în musculatură, însă foarte puternic. Direcţia mecanică a crupei este dreapta. Aceasta este lungă şi cu o musculatură deosebit de puternică. Pieptul este îngust, cu umerii puternici, toracele este fusiform, strâmt şi profund. Abdomenul este slab dezvoltat, tipic raselor de viteză, aşa numitul abdomen ogăresc. Membrele sunt lungi, au o osatură densă, cu articulaţii mobile, largi, musculatura subţire, dar foarte puternică. Tendoanele sunt uscăţive, bine detaşate şi rezistente. Copitele sunt rezistente şi relativ mici, comparativ cu masa corporală. Aplomburile au un rol deosebit în realizarea performanţelor de viteză, fiind corecte la majoritatea indivizilor.

Personalitate

Exemplarele acestei rase au un temperament foarte vioi, uneori coleric, dar, în general, au un caracter bun.

Generos, curajos, uşor emotiv am putea spune, pur sângele rămâne vedeta raselor cabaline, graţie acestei aure de prinţ al vitezei, care continuă să încânte mii de împătimiţi ai curselor hipice din întreaga lume.

Pur sângele englez, în România

În prezent, singura herghelie din România care produce şi creşte cai din rasa Pur Sânge Englez este Herghelia Cislău, din judeţul Buzău. Caii crescuţi şi produşi aici sunt principalii competitori în cursele de galop organizate pe Hipodromul Mangalia , fiind în acelaşi timp şi câştigătorii celor mai multe reuniuni hipice autohtone.

Rasa Pur Sânge englez a fost introdusă în România, după anul 1870 , la început prin importuri sporadice, de către marii crescători de cai ai vremii, a căror matcă de prăsilă era formată din iepe locale româneşti. Ulterior, ca o necesitate de a asigura armatei cai corespunzători pentru cavalerie şi artilerie, statul român face importuri de armăsari Pur Sânge Englez socotiţi cei mai potriviţi pentru nevoile armatei de la acea dată. Astfel de importuri s-au realizat cu regularitate mai ales după anul 1872, când Ministerul Armatei a înfiinţat o herghelie de Pur Sânge Englez în localitatea dâmboviţeană Nucet, pentru a putea produce în ţară armăsari amelioratori. De altfel, este de reţinut faptul că la reuniunile hipice internaţionale organizate între anii 1950 şi 1960 la Moscova, Praga, Budapesta , Berlin sau Varşovia, unii din caii hergheliei au câştigat curse clasice, realizând performanţe notabile.

Fjord, un cal polivalent

Fjord, un cal polivalent

Rezistent, cu o constituţie atletică, iubitor şi sociabil, Fjordul este reprezentantul uneia dintre cele mai pure rase din lume. Supranumit “calul vikingilor”, având origini foarte îndepărtate, acest cal...

Rezistent, cu o constituţie atletică, iubitor şi sociabil, Fjordul este reprezentantul uneia dintre cele mai pure rase din lume. Supranumit “calul vikingilor”, având origini foarte îndepărtate, acest cal impresionează atât prin temperamentul său deosebit de calm, cât şi prin polivalenţa sa în ceea ce priveşte domeniile în care poate fi utilizat.

Considerat ca făcând parte dintr-una din cele mai pure rase din lume, Fjordul are origini îndepărtate fiind, probabil, descendentul cailor primitivi şi sălbatici din nordul Europei. De altfel, în vestul Norvegiei începe istoria oficială a rasei, sub numele de “Vestlandhesten”.

Istoricul rasei

În 1843, a fost creată la Hjerkin, o herghelie naţională, acesta fiind momentul care marchează începutul creşterii organizate a acestor cai în Norvegia, în scopul principal de ameliorare a rasei. La acea epocă, Fjordul nu era un cal de agrement, ci un cal de muncă, fie că era vorba despre munca în ferme, fie despre transportul mărfurilor. Astfel, selecţia care începe să prindă contur la iniţiativa statului norvegian vizează în primul rând utilitatea acestui cal.

Câţiva armăsari sunt consideraţi a fi întemeietorii rasei. Printre ei, regăsim pe Rosendalborken 18, născut în 1863, care, prezentat la o vârstă venerabilă de 20 de ani, la o expoziţie ecvestră la Hamburg, a lăsat o impresie puternică asupra publicului.

Un alt armăsar, Njal 166, născut în 1891, este “prezent”, actualmente în linia de sânge a fiecărui cal Fjord din lume.

Astăzi, calul din rasa Fjord ocupă un loc important în Norvegia, unde calităţile sale sunt puternic apreciate, fiind considerat chiar un simbol naţional. În 1910, a fost creat primul studbook, în Norvegia, apoi în 1941 în Danemarca. A urmat Germania în 1949, apoi Suedia în '53, Belgia şi Elveţia în '75, Franţa în 1986 şi Statele Unite în 1988.

Astăzi, rasa se bucură de o mare popularitate, un număr considerabil de cai fiind crescuţi atât în America, cât şi în Europa. Încrucişările din Norvegia sunt controlate la momentul actual de către o agenţie guvernamentală.

Rezistent şi curajos

Calul din rasa Fjord nu este un cal elegant în înfăţişarea sa, dar are, în schimb, o constituţie atletică, o alură blândă, răbdătoare şi sobră, caracteristici datorate, în principal, originilor sale. Astfel, fjordul este un animal bun de muncă şi de transport, fiind potrivit pentru străbătut distanţe lungi în şa. De altfel, putem spune că este un cal curajos şi are o rezistenţă ridicată.

Descriere generală

De-a lungul istoriei, standardul rasei Fjord evoluează, talia şi morfologia acestui cal cunoscând numeroase variaţii. Acestea par să depindă de fiecare regiune în parte, dar şi de utilitatea pe care o dăm acestui poney rustic mai mare. Căci Fjordul este la origine un cal mic de munte, relativ bondoc. În zilele noastre, însă, selecţia a favorizat indivizi cu o talie mai mare, cu o alură mai suplă şi un tip general care arată mai multă distincţie. Rasa este bine legată, având următoarele caracteristici morfologice: capul- trebuie să fie bine proporţionat şi bine definit, distanţa de la ochi la nas trebuie să fie scurtă, profilul drept sau concav; ochii- mari, închişi la culoare şi strălucitori, cu o expresie calmă; urechile- relativ mici, cu o linie rafinată, paralele, cu o uşoară curbură; gâtul- puternic, relativ scurt, însă exemplarele cu un gât mai lung şi mai suplu, sunt mai potrivite pentru atelaje şi călărie; corpul- coastele bine arcuite, dar nu rotunde, crupa lungă, musculoasă şi înclinată; picioarele- puternice, cu muşchi bine dezvoltaţi, aliniate corect, cu articulaţii şi tendoane clar definite. De asemenea, calul din rasa Fjord conservă trăsături uşor de recunoscut şi un standard bine stabilit. Pe şira spinării, animalul prezintă o dungă dorsală destul de pronunţată. De asemenea, la unele exemplare se constată prezenţa unor dungi pe frunte şi pe membre, în apropiere de genunchi şi de cot. Aceste dungi sunt, până la un punct, asemănătoare celor ale zebrei, ceea ce ne poate duce cu gândul la o oarecare similitudine între aceste două animale.

Standardul

Alura sa generală rămâne cea a unui poney de mari dimensiuni, adică puternic şi robust dar păstrând un minimum de supleţe. Tocmai această morfologie armonioasă şi bine proporţionată îi conferă această polivalenţă în ceea ce priveşte utilitatea sa.

Talia acestui cal se situează în medie între 1,35 şi 1,50 cm. Este cunoscut în principal Fdjordul zis “izabel” dar există şi alte variaţii de culoare.

Oricum ar fi, îl recunoaştem în principal graţie coamei sale bicolore. Este vorba despre un marcaj primitiv esenţial, Fjordul caracterizându-se printr-o dungă mai închisă, care ia naştere între urechi, traversează coama, se prelungeşte de-a lungul coloanei vertebrale, terminându-se în zona cozii.

De asemenea, este de notat faptul că standardul impune o tundere a coamei în perie. Mai mult decât o “coafură” fantezistă, este vorba în realitate despre o tradiţie cu justificări estetice şi practice. Într-adevăr, această tăietură în arc de cerc are drept scop o punere în valoare a curburii coamei dar se practică şi pentru degajarea greabănului pentru ca acesta să nu jeneze nici calul şi nici călăreţul.

Culorile

Una dintre caracteristicile unice ale acestei rase este că majoritatea exemplarelor sunt de culoare gri-maro. Acest cal păstrează de fapt culoarea "sălbatică" a cailor originali (Przewalski sau Tarpan) precum şi semnele primitive care includ dungi de zebră pe picioare şi acea dungă dorsală care porneşte de la gât şi se prelungeşte până la coadă. Se mai pot vedea dungi negre şi pe greabăn. Caii roşcaţi au dungi şi marcaje de culoare roşu-maro, cei gri au dungi şi marcaje negre sau de culoare foarte închisă, în timp ce caii care sunt de culoare gri deschis au dungi şi semne de culoare neagră sau gri. În general, varietăţile de culoare sunt în număr de cinci şi este dificil să determinăm cu precizie anumite nuanţe şi culori a anumitor indivizi fiindcă se pot schimba în funcţie de perioada anului. Una dintre metodele cele mai sigure de identificare este să privim culoarea părului şi a şirei spinării.

Astfel, cele cinci culori acceptate sunt: izabelă (Brunblakk)- este roba cea mai răspândită. Banda de culoare a părului de la mijlocul coamei, dar şi şira spinării sunt închise de culoare neagră sau maroniu închisă; galbenă (Rodblakk)- roşcată spre galben. Banda centrală a coamei şi şira spinării sunt mai degrabă roşcate, iar părul este deschis la culoare, blond; gri şobolan (Gra)- cea mai uşor de distins, cu firul de păr gri; crem (Ulsblakk)- foarte apropiată de culoarea izabelă, este vorba de o varietate mai deschisă. Roba este aproape albă, iar coatele gri sau negre; izabelă galbenă (Gulblakk)- tot o varietate mai deschisă a izabelei, este însă foarte rară şi se caracterizează printr-o culoare foarte pală a coatelor.

Aptitudini şi utilitate

Putem găsi multe atribute pentru a descrie caii din această rasă. Calm, robust, sigur pe el, jucăuş, sociabil, toate aceste calificative fac din fjord un cal polivalent. Această rasă este de altfel cunoscută pentru temperamentul său blând, pentru rezistenţă şi vigoare. Morfologia şi caracterul său sunt, ca atare, marile sale atuuri, dar pentru aceasta trebuie să fim atenţi la maniera de a-l dresa. Iată câteva dintre domeniile în care calul fjord excelează: atelaje, anduranţă, călărie de agrement şi disciplinele asociate. De asemenea, calul Fjord are o blană groasă datorită căreia poate să îndure iernile aspre cu o îngrijire minimă. Calităţile combinate ale rasei au dus la exportarea ei în alte multe ţări din Europa, mai ales Danemarca, unde a fost mult timp folosită la muncile grele. În prezent însă, calul Fjord este crescut şi pentru călărit şi pentru condus. Este capabil să acţioneze bine şi în clasele de rezistenţă şi în cele de condus şi de asemenea poate acţiona adecvat în dresajul elementar şi la cursele de sărituri.